Răscoala boxerilor: prima revoltă cu pumni şi picioare din istorie

 

Kung Fu – început fără sfârşit

 

 

Probabil nicio altă cultură din această lume nu este atît de profund impregnată de artele marţiale precum cea chineză. De fapt, toţi istoricii şi cercetătorii acestui univers complex al artelor maţiale, susţin că aici, în China au apărut primele forme de tehnici de lupte codificate, cu un mesaj spiritual, diferite ca scop şi metodologie de formele de luptă similare din alte părţi ale lumii, care, spre deosebire de ce se întâmpla în China rămăseseră în fond doar nişte seturi de mişcări destinate strict uciderii adversarului.

 

Odată cu trecerea timpului, artele marţiale chinezeşti s-au îmbogăţit în egală măsură cu noi tehnici de luptă şi de cultivare şi menţinere a sănătăţii.

Cercetătării estimează că rădăcinile Kung-Fu-ului se pierd în negura vremurilor, atunci când primele comunităşi umane de pe imensul teritoriu al Chinei de astăzi îşi disputau întâietatea cu fiarele sălbatice. Cu timpul, aceşti primi luptători ai triburilor chineze au deprins experienţă, astfel încât cronicile de la începutul Dinastiei Shang titrau că vânătoarea animalelor periculoase era deja considerată o probă importantă a măiestriei deprinsă de luptători.

 

Doi luptători de Kung Fu stilizaţi    

 

În timpul Dinastiilor Shang şi Zhou au apărut primele seturi de mişcări coreografice, denumite Taolu, proprii fiecărui stil de Wushu, denumire corectă a artelor marţiale chinezeşti, unde semnifică Artă de Război, pe când termenul mult mai uzitat de Kung Fu se traduce prin măiestrie, abilitate şi poate fi extins asupra tuturor activităţilor umane, nu doar în cazul artei de a lupta. Ulterior, în timpul dinastiilor Qin şi Han, concursurile de lupte şi scrimă erau foarte populare, iar câştigătorii acestor întreceri erau selecţionaţi pentru a face parte din gărzile imperiale, obicei păstrat de-a lungul întregii istorii multimilenare a Chinei. 

 

 

În perioada Dinastiei Tang, campionii locali primeau deja titluri şi premii consistente. În acele vremuri au apărut multe şcoli de luptă, patronate de obicei de familii bogate sau temple.Artele marţiale au continuat să se dezvolte fulminant îndeosebi în dinastiile Qing şi Ming, când calitatea şi eficienţa şcolilor şi stilurilor de luptă s-a menţinut neîntreruptă prin intermediul numeroaselor războaiel locale şi concurenţa neîncentată dintre şcoli, aceşti factori ducând la apariţia unor metode de antrenament ideale.

 

Însă lumea din jurul Chinei alesese să evolueze pe alţi parametri militari. Apăruseră şi se dezvoltaseră armele de foc, care aveau să-şi arate curând superioritatea chiar şi în faţa practicanţilor chinezi de arte marţiale, după cum urma să o demonstreze fenomenul denumit Revolta Boxerilor.

 

 

Jaf, ură şi frustrare

 

 

Spre sfârşitul secolului 19 Puterile Europene aliate cu Japonia au forţat Dinastia Qing să accepte controlul lor asupra economiei ţării. Ţările vinovate de acest jaf economic ăn urma căruia China nu-şi mai putea controla economia şi nici paritatea monedei sale au fost Marea Britanie, Statele Unite, Germania, Franţa, Rusia, Imperiul Austro-Ungar, Belgia şi Olanda.

 

Înainte de acest moment, China fusese răvăşită tot de războaie impuse din exterior, precum Războiul Opiumului (1839-1842) şi Războiul Chino-Japonez dintre anii 1894-1895. Deşi China a luptat din răsputeri să reziste agresiunilor străine, a pierdut confruntările, lipsa echipamentului militar modern ducând în cele din urmă la milioane de morţi.

 

 

Situaţia nu a fost acceptată de o mare parte a societăţii chineze care vedeau în amestecul tot mai evident al puterilor străine nimic altceva decât acte evidente de agresiune şi atac nu doar asupra economiei ţării, ci mai ales împotriva religiei, culturii, tradiţiilor şi obiceiurilor sedimentate de mii de ani în egregorul colectiv chinez. Deosebit de ultragiate de atitudinea colonialist-agresivă a occidentalilor şi a Japoniei (inamic tradiţional al Imperiului Chinez) s-au dovedit a fi o mare parte a şcolilor de arte marţiale. Maeştrii care le conduceau simţeau că este imperios necesar să se revolte dur împotriva atacurilor care se desfăşurau pe mai multe fronturi, cele mai importante fiind cel economic prin controlul comerţului, şi cel religios prin propaganda agresivă a creştinismului în rândul populaţiei chineze.

 

În această direcţie, în anul 1890 o parte din aceşti maeştri s-au constituit într-un grup secret intitulat Yi he quan, sau Societatea Pumnilor Armonioşi sau Luptători Uniţi sub Dreptate. Grupul avea ca membri fondatori o serie de taoişti din secta Li, practicanţi renumiţi ai stilului Baguazhang. Aceşti luptători nu erau deloc străini de atacuri susţinute îndreptate îndeosebi asupra străinilor precum şi a chinezilor care renunşaseră la religia şi cultura nativă pentru a se converti la creştinism. Astfel de societăţi secrete de orientare naţionalistă, şi ideologie religios-marţială activau încă din anul 1700. Este de notorietate că influenţa lor era atât de mare încât ăn preajma anului 1747, un grup de călugări misionari iezuiţi a fost expulzat din China în urma presiunilor exercitate de luptători.

 

Denumirea de „boxeri”, destul de improprie dar sub care au rămas în istorie, se pare că le-a fost dată acestor luptători de către un grup de misionari creştini occidentali care văzându-i în timp ce se antrenau i-au denumit pur şi simplu boxeri, neştiind cu ce altceva să-i asocieze. Numărul societăţilor secrete a proliferat direct proporţional cu creşterea influenţei vestice în China. Cu toate că practicanţii de Kung Fu proveneau din toate straturile sociale, cei mai mulţi erau ţărani din provincia Shantung, care fusese pe atunci lovită de dezastre naturale, inundaţii şi lipsă a recoltelor.

 

 

Peste acest climat social tensionat, s-au suprapus sancţiunile aspre impuse de occidentali şi japonezi după încheierea Războiului Chino-Japonez. Fapt care a sporit temerile şi ura chinezilor. La nivel popular, chinezii se temeau că în scurt timp vor ajunge sclavi în propria ţară. Pe acest substrat volatil, practicanţii de Kung-Fu au început să predice retorica lor puternic anti-occidentală. În scurt timp, toţi occidentalii au început să fie văzuţi drept „diavoli principali” iar chinezii convertiţi la creştinism erau nimic altceva decât „diavoli de rangul doi”, pe când chinezii care lucrau pentru occidentali erau „diavoli de rangul trei”.

 

Boxerii au mers până într-atât încât au început să tipărească manifeste în care-i acuzau pe misionarii catolici că abuzau sexual de copii şi femei. De fapt, existaseră câteva incidente de acest fel, folosite ulterior în propaganda boxerilor.

 

 

Kung Fu contra puşti şi tunuri

 

 

Boxerii rebeli erau renumiţi pentru antrenamentele lor neîncetate care duseseră în cazul multora dintre ei la dobândirea unor calităţi cu adevărat remarcabile, precum abilitate neobişnuită în luptă, lovituri extrem de puternice care puteau ucide sau schilodi orice om, precum şi o rezistenţă uluitoare la lovituri de pumni şi picioare, rezistenţă dobândită în urma practicării asidue a tehnicilor de Qigong. Pentru ei artele marţiale nu mai erau doar tehnici de luptă, ci erau trăite ca nişte religii în care nu lipsea deloc componenta fanatică.

În plus, boxerii erau foarte superstiţioşi şi ajunseseră să credeadă în practici magice carei-ar fi făcut invulnerabili chiar şi în faţa gloanţelor. De altfel, credinţa aceasta avea să-i ducă pe mulţi dintre ei la moarte…

 

Un sâmbure de adevăr exista aici, anume stările de transă pe care şi le provocau în cadrul antrenamentelor le dădeau un plus de energie şi vitalitate cu ajutorul cărora puteau să mai continuie lupta pentru câteva minute înainte de a cădea într-un final răpuşi, chiar dacă fuseseră loviţi de mai multe gloanţe. În plus, înainte de luptă mulţi dintre ei performau ritualuri budiste şi taoiste în timpul cărora chemau spiritele marilor războinici strămoşi să le posede trupurile pentru a lupta mai bine contra „diavolilor albi”.

 

 

Multe astfel de confrerii războinice s-au aliat de-a lungul timpului cu autorităţile locale chineze pentru a ajuta la lupta cu grupările de bandiţi, deci prezenţa acestor haiduci populari se bucura de susţinerea tuturor chinezilor. Dacă în acel momant, boxerii duceau o politică antiguvernamentală, nemulţumiţi de faptul că împăratul fusese forţat să dea mari concesii comerciale occidentalilor alături de cedări teritoriale, atitudinea lor s-a schimbat în urma înfrângerii trupelor imperiale din anul 1898.

 

Momentul de început al răscoalei a avut loc la începutul anului 1900, când boxerii nu au mai suportat şi au atacat orice misionar creştin întâlnit, alături de chinezii creştini. Mulţi au fot măcelăriţi în lupte de stradă în care nu aveau nicio şansă în faţa experienţei de luptători a boxerilor. În plus, Curtea Imperială din Beijing era pe atunci controlată de susţinători ai boxerilor, printre aceştia numărându-se şi Împărăteasa Ci Xi. Aşadar Curtea Imperială a ajuns să emită edicte care-I absolveau pe boxeri de urmărire şi condamnare, fapt care a înfuriat peste măsură ambasadele şi legaţiile occidentale din Beijing.

 

Răspunsul boxerilor a venit în luna iunie a anului 1900, când, alături de unele unităţi ale Armatei Imperiale, aceştia au luat cu asalt amabasadele occidentale din Beijing şi Tinajin.

În Biejing, ambasadele străine erau cantonate în aşa numit-ul Cartier al Legaţiilor situat lângă Oraşul Interzis. Anticipându-le mişcarea, o forţă multinaţională compusă din 435 soldaţi occidentali din opt ţări au fost trimişi pentru a întări paza ambasadelor. Cum boxerii se apropiau, soldaţii occidentali au ridicat o baricadă, care a fost imediat atacată pe data de 20 iunie.

 

 

Baricada a căzut rapid şi a urmat hăituirea fiecărui occidental indiferent de vârstă sau sex, ambasadorul plenipotanţiar german Klemens von Kettlera fost ucis pe când încerca să scape. Boxerii îl aveau în vedere pentru modul crud şi inuman cu care acesta-I tratase pe civilii chinezi. Klemens a fost ucis în bătaie, după care a fost decapitat. În următoarea zi, împărăteasa Ci Xi a declarat unilateral război tuturor puterilor occidentale, dar din fericire guvernatorii regionali au refuzat să se opună ordinelor sale, evitând astfel un război de proporţii devastatoare.

 

În oraş, personalul ambasadelor a organizat o nouă apărare condusă de ambasadorul britanic Claude M. McDonald. Cu ajutorul câtorva puşti şi pistoale, soldaţii occidentali au reuşit cu greu să-şi menţină poziţiile fragile. De un ajutor nepreţuit s-a dovedit a fi aşa numit-ul „Tun Internaţional”, o piesă de artilerie construită la repezeală dintr-o ţeavă britanică şi un afet italian, tun care trăgea cu obuze ruseşti şi era acţionat de soldaţi americani…

 

 

Final cu repercursiuni profunde

 

 

Pentru a neutraliza Răscoala Boxerilor, puterile vestice au pus la cale o alianţă concertizată într-o forţă internaţională cumpusă din 2.000 de soldaţi care au fost debarcaţi la Takou şi puşi sub ordinele vice-amiralului britanic Edward Seymour. Soldaţii au fost nevoiţi să parcurgă pe jos distanţa dintre Takou şi Beijing deoarece boxerii sabotaseră calea ferată. Armata lui Seymour a avansat până la 2o kilometri de Beijing, când a fost forţată să se retragă în urma atacului agresiv al boxerilor. S-au întors la Tianjin după ce 350 de soldaţi au fost ucişi de pumnii, picioarele, suliţele şi săbiile boxerilor.

 

Cum situaţia atinsese astfel un nou grad de dramatism, membrii Alianţei celor Opt Naţiuni au decis suplimentarea forţelor armate. O armată internaţională care număra 54.000 de soldaţi puternic înarmaţi cu puşti şi tunuri a fost pusă sub comanda generalului britanic Alfred Gaselee. Armata occidentală a cucerit aşasdar Tianjin-ul pe data de 14 iulie, Gaselee dorind ocuparea rapidă a capitalei. Boxerii şi soldaţii imperiali au opus o rezistenţă dârză la Yangcun, dar bravura lor nu a fost suficientă pentru a opri obuzele anglo-americane. Peste o lună, armata occidentalilor a intrat în Beijing, punând astfel capăt asediului de 55 de zile asupra ambasadelor.

 

 

Personalul supravieţuitor al ambasadelor, alături de preoţi protestanţi, catolici şi ortodocşi suferea de foamete, sete şi numeroase boli. Cei care nu reuşiseră să se refugieze în ambasade fuseseră ucişi fără cruţare. Câteva sute de occidentali au fost astfel ucişi pe străzi de boxerii furioşi.

 

În timpul anului următor o altă forţă expediţionară occidentală, condusă de germani, a efectuat o serie de raiduri punitive de-a lungul Chinei. În urma căderii Beijingului, Răscoala s-a încheiat odată cu semnarea Protocolului Boxerilor pe data de 7 septembrie 1091. Termenii acestuia erau umilitori pentru China care se angaja în distrugerea forturilor care protejau Beijingul şi pedepsirea oficialilor chinezi participanţi la răscoală şi a boxerilor.

 

 

Ambasadele străine şi-au însuşit dreptul de a dispune de forţe militare proprii, Chinei i-a fost interzis să importe arme de foc pentru următorii doi ani. Iar pentru moartea a 270 preoţi misionari şi 18. 722 chinezi creştini, China a fost obligată să plătească echivalentul a 370 milioane $ actuali. Victoria aliaţilor a dus la ocuparea de către germani a oraşului Tsingdao, iar ruşii au ocupat Manciuria.

 

Dinastia Qing, stabilită în anul 1644, a fost într-atât de slăbită în urma răscoalei, încât a căzut în anul 1911, iar în China s-a instalat republică un an mai târziu, formă de guvernământ care a rezistat până în momentul în care comunişii lui Mao au luat puterea. De atunci, Răscoala Boxerilor a fost un moment de mândrie şi de revigorare a naţionalismului chinez, precum şi unul dintre motivele care au alimentat ambiţia Chinei pe drumul său spre puterea mondială care a devenit în prezent.